Jocul berii - Menuţ Maximinian, Jurnalist, scriitor

   Este un obicei din zona Nasaudului trimis de Menut Maximinian, care are deja o carte impresionanta de vizita:  absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia română-etnologie, cu masterat în Etnologie la Universitatea de Nord Baia Mare. Director editorial la cotidianul Răsunetul, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii Scriitorilor Bistriţeni Conexiuni, al Ligii Scriitorilor din România, al Societatăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, al Cenaclului „George Coşbuc”. Autor a zece carti dintre care amintim doar:      “Vremea sintagmelor”; Ed. Karuna 2010, “Pomul cu litere”, ”; Ed. Karuna 2011, “Stop reportofon”, ”; Ed. Karuna 2011, “Cartea cu coperţi de sticlă”, Ed. Semănătorul 2011,realizator de emisiuni de televiziune.

    Jocul Berii

   Să ne imaginăm o lume de basm, o lume în care îşi serba nunta şi Zamfira lui Coşbuc. Ori, această lume a existat în Ţara  Năsăudului întocmai. Nu era duminică în care să nu existe joc în şura unui ţăran, toată suflarea satului participând la această manifestare: de la intelectualii satului preotul şi învăţătorul, la cei mai mici copii, care încercau să prindă şi ei pe margine tainele jocului. În mentalitatea arhaică a satelor, nu se concepea ca fata să meargă la joc fără mamă. Mama, era cea care observa de pe margine, alături de celelalte femei, cine îi ia la joc fata, cine cu cine joacă. Bărbaţii mai bătrâni, stăteau într-o margine a curţii şi jucau cărţi, sau discutau despre treburile satului, despre ce mai trebuie făcut în sat şi pe  hotarele lui. Dacă  bărbaţii discutau despre treburile satului şi femeile discutau despre sat, dar luând casele de la un capăt la altul, şi trecând prin filiera lor critică toate persoanele satului, care ce au mai făcut, având o evidenţă precisă a tuturor locuitorilor.

  Pe Valea Someşului, şi cu precădere pe Valea Ţibleşului, cuvântul “bere” desemna un obicei anual. Berea era numele jocului care avea loc în a doua zi de Crăciun. “Nu ştiu de unde îi numele de bere pentru acest obicei. Poate că, chiar de la berea deastăzi, pe care o bem la halbă. Se zice că o doua zi de Crăciun s-a adus pentru prima dată bere în sat, şi de aici numele” , îmi spune Păltineanu Damian, un locuitor al acestor meleaguri de cănd se ştie. Spre deosebire de satul Chiuza, unde “bere” se numeau toate jocurile de la Sărbătorile de iarnă, în Dumbrăviţa, berea are o dată fixă: 26 decembrie.

       După ieşirea din Postul Crăciunului, primul joc care avea loc de sărbători era berea. Dar, organizarea începea din postul Crăciunului, cu cel puţin două săptămâni înainte, prin şezători sau duminica, când feciorii se strâng la unul din ei pentru a pune la cale această manifestare. Berarii erau în număr de patru: “apoi, mai demultu-multului, era fratele meu – Maxim Teodor de pe Prunduri, era Cotuţiu Ionuc a lui Cântă, Cotuţiu Dumitru, giacu de la biserică, a lui cantor şi Haiduc Sebastian, unde îi amu poşta”, îşi aminteşte o femeie în vârstă de 75 de ani,Cotuţiu Paraschiva. Mai recent, înainte de a se destrăma obiceiul, o dată cu colectivizarea şi cu plecarea tineretului spre oraş, erau Mizgan Doruţ a lui Ilie, Păltinean Menuţ a Fetenilor, Ţolca Ioan a lui Girasân, azi preot şi Giurgiuca Ioan, a lui Maxim de pe coastă. Dacă cei care organizează berea, tizaşii,sunt la Căian de 6-12, la Dumbrăviţa sunt întotdeauna de 4, satul fiind mai mic. Dacă în jurul anului 1800, satul Dumbrăviţa era ca mărime al doilea după Spermezeu, datorită plecării tinerilor spre un trai mai bun, a rămas într-un stadiu incipient de dezvoltare.  De aceea, arareori s-au făcut, două beri în acelaşi timp, şi în nici un caz una a gazdelor şi una a “calindrocilor” precum în Căian.     

  Cei patru tineri îşi alegeau casa unde făceau berea, de obicei mai în centru la Ionaş, sau la Todoru lui Ştefan. Berarii promiteau o zi de clacă celui la care făceau jocul, şi adeseori mai dădeau şi bani din cei adunaţi. Taxa era doar pentru feciori, spre deosebire de satele vecine, unde taxa era şi pentru fete. Apoi, trebuia să vorbească din timp cu muzicanţii, pentru a nu fi băgaţi pe alte sate. Diuganii aveau muzicanţi buni în sat. Iată ce spune Pugna Gheorghe, de 20 de ani din  CăianuMic, în “Sociologia românească” nr.10-12 – 1938: “După scârşâitul lui Costan, nu-ţi vine să joci. Dar când zice Victor din Dumbrăviţa sau Săsărmanul, picioarele merg singure şi oi juca zile întregi şi nu ţi-ar trebui de mâncare”. Lăcătuş Victor, cum îi spuneau sătenii Bojoca, era după cum spune Gh.Reteganul în articolul său, “meşter mare în strune”. De cele mai multe ori rămânea să cânte în Diug, şi doar când nu-i convenea preţul pleca pe alte sate. El a lăsat moştenire vioara fiului său Ioan, “Ionucu lui Victor” cum i se zice în sat, care şi acum la 70 de ani, “mai scârţâie cu vioara, şi mai vine pe la case cu capra”. Ceteraşii erau angajaţi pe toate sărbătorile de iarnă, până în pâna duminica după Bobotează. În ziua de Crăciun nu era voie să se facă joc, nici în ziua de Paşti, obiceiuri  păstrate până astăzi de Dumbrăviţa. “Într-un an am vrut să încercăm ceteraşii în ziua de Crăciun. Ne-am adunat toţi în timpul  vecerniei şi cercetaşii au început să zică. A venit popa bătrânu de la biserică şi ne-a  luat cetera”, îmi spune un bătrânel drăguţ, care este îmbrăcat ca un ţăran adevărat,Haiduc Sebastian. 

Abia se aştepta berea. Acum fetele îşi scoteau în sat cele mai frumoase costume populare, cusute în postul Crăciunului.   “Apoi noi eram îmbrăcate în portul popular cum i se spune aici, care este păstrat acum doar de noi bătrânii. În picioare opinci şi obiele din pănură, cămaşa cu ceiţă încreţâtă, poale din cânepă şi abia mai târziu din bumbac, ceptare cu pene roşă, zadii mândru vârstate cu alesături de cele mai noi apărute în sat sau în satele vecine”, descrie costumul cu suflet parcă dorind să mă convingă de valoarea lui, Haiduc Maria. Nici feciorii nu se puteau prezenta oricum la joc, trebuiau să aibă şi ei hainele “noi”: “Noi aveam haine făcute de mama sau de sora noastră. În picioare de sărbători lăsam opincile şi luam cizme lungi cu tureac, cămeş lungi până la genunchi, cu câteva şâre pe umeri şi pe gulerul cămeşii, ceptare albe cu flori negre, cioareci, curele late negre. Din Năsăud am luat apoi cureaua cu mărgele şi brâu, clopu cu păun şi pieptarul cu ciucuri. Iarna avem în cap cuşme cu o floare de muşcată ruptă de acasă. Parcă acum  văd cum stăteau pe margine şi fumau pipe” , spune cu nostalgie Haiduc Sebastian.

   Organizatorii mergeau mai repede la casa închiriată pentru a amenaja spaţiul pentru joc. Jocul începea după ieşirea de la biserică. Interesant este faptul că în timpul vecerniei jocul se sista, tot tineretul mergând la biserică şi revenind după aceea. Iată un sat cu oameni care ştiu să cinstească cele sfinte. Feciorii duceau la joc horincă. ,,Pântru bere, noi fetele făceam câte un coloc mare, rotund, de grâu, apoi o oală de găluşte, ducem coaste de porc nefierte şi făceam acolo tocană, o oală de 15 litri. Atunci nu erau atâtea scoverze şi scofele cum sunt amu atâtea turte”. (Cotuţiu Paraschiva).Era o serie de joc, la care participa tot satul. Apoi, după Vecernie, rămâneau doar cei care aveau feciori şi fete. Seara se puneau mesele. Pe mese se puneau colaci, sarmale şi tocana preparată de fete acolo, la bere, pe soba gazdei.Pe când la Căianul Mic se băgau mesele, după ora 12 noaptea, la Diug se scoteau, fiind joc şi voie bună. “Se făcea masa, se mânca, se dârlăia, cânta şi se sta la mese. După aia se scoteau mesele şi se apucau la joc, băteau în pinteni, învârteau fetele pe sub mână, Doamne ce fain era”. (Cotuţiu Paraschiva). 

Spre dimineaţă toată lumea era într-o veselie fără seamăn. Orchestra compusă dintr-un ceteraş la vioara I, un secund şi un contrabas sau primaşul, contralăul şi cordunaşul cântau toată noaptea de răsuna tot satul. A treia zi de Crăciun dimineaţa toate lumea era la biserică, unii mai adormiţi ca alţii, dar nu se concepea să lipsească de la slujbă. Şi a treia zi era joc, dar acum nu se mai numea bere spre deosebire de satele învecinate unde bere era numele tuturor jocurilor. La jocul de-a treia zi veneau şi lătureni din satele vecine. “Veneau lătureni cu căruţele, de a”ardeau” căruţele de fain ce erau. Veneau din Piatra, Mireş, Chiuza, Săsarm, Mogoşmort (Mogoşeni), Căian, Spermezeu.

  Se spune că mai demult oamenii nu ştiau a juca decât într-o partte şi se  îmbătau de cap. Ei au fost învăţaţi să joace de către Gavrilă Ţolca, care a fost dascăl în Păltineasa şi Chiuza, dar de loc a fost din sat, unde a şi stat”. (Păltinean Damian).În încheiere să vedem câteva din gândurile ţăranilor despre păstrarea obiceiurilor din sat: “Eu am acasă doi păuni. Am făcut în trecut clopuri cu păun. Acum nu mai am la cine să fac. Poate că sătenii nu-şi mai permit să-şi facă haine ţărăneşti deoarece sunt scumpe. Oricum, portul încet încet dispare” (Păltinean Damian). “Încă la noi mai păstrează portul bătrânii. Acum îi  plin de lume de haine ţigăneşti, cei drept mai uşor de întreţânut, şi care nu se murdăresc aşa de repede”(Haiduc Sebastian). “Ce port popular? Copiii nu ştiu, în ziua de azi numai de blugi şi de cum să se dezbrace mai tare,  nu de cum să se îmbrace mai fain. Nu se îmbracă în costum naţional nici la Paşti că zâc că li ruşine. Oare ei nu ştiu că blugii îs izmenele noastre vopsite? Ce mai, după moda de azi e sfârşitul lumii” (Haiduc Maria). “Dacă altădată ardea satul de câţi feciori cu păun şi cu pieptare cu ciucuri erau în joc, amu nu mai îs nici feciorii, nici jocul. Amu nu ştiu decât să deie din cap ca nebunii la discotecă. Io când aud la radio un joc de-a lungu, un cântec fain, am nişte emoţii mari şi de nu-mi vine să joc să nu văd lumea” (Cotuţiu Parascheva).