Jocul
Berii
Să ne imaginăm o
lume de basm, o lume în care îşi serba nunta şi Zamfira lui Coşbuc. Ori,
această lume a existat în Ţara Năsăudului întocmai.
Nu era duminică în care să nu existe joc în şura unui ţăran, toată suflarea
satului participând la această manifestare: de la intelectualii satului preotul
şi învăţătorul, la cei mai mici copii, care încercau să prindă şi ei pe margine
tainele jocului. În mentalitatea arhaică a satelor, nu se concepea ca fata să
meargă la joc fără mamă. Mama, era cea care observa de pe margine, alături de celelalte femei, cine îi ia la joc fata, cine cu
cine joacă. Bărbaţii mai bătrâni, stăteau într-o margine a curţii şi jucau
cărţi, sau discutau despre treburile satului, despre ce mai trebuie făcut în
sat şi pe hotarele lui. Dacă bărbaţii discutau despre treburile satului şi
femeile discutau despre sat, dar luând casele de la un capăt la altul, şi
trecând prin filiera lor critică toate persoanele satului, care ce au mai
făcut, având o evidenţă precisă a tuturor locuitorilor.
Pe Valea Someşului, şi cu precădere pe Valea
Ţibleşului, cuvântul “bere” desemna un obicei anual. Berea era numele jocului care avea loc în a
doua zi de Crăciun. “Nu ştiu de unde îi numele de bere pentru acest obicei.
Poate că, chiar de la berea
deastăzi, pe care o bem la halbă. Se zice că o doua zi de Crăciun s-a adus pentru
prima dată bere în sat, şi de aici numele” , îmi spune Păltineanu Damian, un
locuitor al acestor meleaguri de cănd se ştie. Spre deosebire de satul Chiuza,
unde “bere” se numeau toate jocurile de la Sărbătorile de iarnă, în Dumbrăviţa,
berea are o dată
fixă: 26 decembrie.
După ieşirea din Postul Crăciunului,
primul joc care avea loc de sărbători era berea .
Dar, organizarea începea din postul Crăciunului, cu cel puţin două săptămâni
înainte, prin şezători sau duminica, când feciorii se strâng la unul din ei
pentru a pune la cale această manifestare. Berarii erau în număr de patru:
“apoi, mai demultu-multului, era fratele meu – Maxim Teodor de pe Prunduri, era
Cotuţiu Ionuc a lui Cântă, Cotuţiu Dumitru, giacu de la biserică, a lui cantor
şi Haiduc Sebastian, unde îi amu poşta”, îşi aminteşte o femeie în vârstă de 75
de ani,Cotuţiu Paraschiva. Mai recent, înainte de a se destrăma obiceiul, o
dată cu colectivizarea şi cu plecarea tineretului spre oraş, erau Mizgan Doruţ
a lui Ilie, Păltinean Menuţ a Fetenilor, Ţolca Ioan a lui Girasân, azi preot şi
Giurgiuca Ioan, a lui Maxim de pe coastă. Dacă cei care organizează berea , tizaşii,sunt la
Căian de 6-12, la Dumbrăviţa sunt întotdeauna de 4, satul fiind mai mic. Dacă
în jurul anului 1800, satul Dumbrăviţa era ca mărime al doilea după Spermezeu,
datorită plecării tinerilor spre un trai mai bun, a rămas într-un stadiu
incipient de dezvoltare. De aceea,
arareori s-au făcut, două beri în acelaşi timp, şi în nici un caz una a
gazdelor şi una a “calindrocilor” precum în Căian.
Cei patru tineri îşi alegeau casa unde făceau
berea , de
obicei mai în centru la Ionaş, sau la Todoru lui Ştefan. Berarii promiteau o zi
de clacă celui la care făceau jocul, şi adeseori mai dădeau şi bani din cei
adunaţi. Taxa era doar pentru feciori, spre deosebire de satele vecine, unde
taxa era şi pentru fete. Apoi, trebuia să vorbească din timp cu muzicanţii,
pentru a nu fi băgaţi pe alte sate. Diuganii aveau muzicanţi buni în sat. Iată
ce spune Pugna Gheorghe, de 20 de ani din
CăianuMic, în “Sociologia românească” nr.10-12 – 1938: “După scârşâitul
lui Costan, nu-ţi vine să joci. Dar când zice Victor din Dumbrăviţa sau
Săsărmanul, picioarele merg singure şi oi juca zile întregi şi nu ţi-ar trebui
de mâncare”. Lăcătuş Victor, cum îi spuneau sătenii Bojoca, era după cum spune
Gh.Reteganul în articolul său, “meşter mare în strune”. De cele mai multe ori
rămânea să cânte în Diug, şi doar când nu-i convenea preţul pleca pe alte sate.
El a lăsat moştenire vioara fiului său Ioan, “Ionucu lui Victor” cum i se zice
în sat, care şi acum la 70 de ani, “mai scârţâie cu vioara, şi mai vine pe la
case cu capra”. Ceteraşii erau angajaţi pe toate sărbătorile de iarnă, până în
pâna duminica după Bobotează. În ziua de Crăciun nu era voie să se facă joc,
nici în ziua de Paşti, obiceiuri
păstrate până astăzi de Dumbrăviţa. “Într-un an am vrut să încercăm
ceteraşii în ziua de Crăciun. Ne-am adunat toţi în timpul vecerniei şi cercetaşii au început să zică. A
venit popa bătrânu de la biserică şi ne-a
luat cetera”, îmi spune un bătrânel drăguţ, care este îmbrăcat ca un
ţăran adevărat,Haiduc Sebastian.
Abia se aşteptaberea . Acum fetele îşi scoteau în sat cele
mai frumoase costume populare, cusute în postul Crăciunului. “Apoi noi eram îmbrăcate în portul popular
cum i se spune aici, care este păstrat acum doar de noi bătrânii. În picioare
opinci şi obiele din pănură, cămaşa cu ceiţă încreţâtă, poale din cânepă şi
abia mai târziu din bumbac, ceptare cu pene roşă ,
zadii mândru vârstate cu alesături de cele mai noi apărute în sat sau în satele
vecine”, descrie costumul cu suflet parcă dorind să mă convingă de valoarea
lui, Haiduc Maria. Nici feciorii nu se puteau prezenta oricum la joc, trebuiau
să aibă şi ei hainele “noi”: “Noi aveam haine făcute de mama sau de sora
noastră. În picioare de sărbători lăsam opincile şi luam cizme lungi cu tureac,
cămeş lungi până la genunchi, cu câteva şâre pe umeri şi pe gulerul cămeşii,
ceptare albe cu flori negre, cioareci, curele late negre. Din Năsăud am luat
apoi cureaua cu mărgele şi brâu, clopu cu păun şi pieptarul cu ciucuri. Iarna
avem în cap cuşme cu o floare de muşcată ruptă de acasă. Parcă acum văd cum stăteau pe margine şi fumau pipe” ,
spune cu nostalgie Haiduc Sebastian.
Abia se aştepta
Organizatorii mergeau mai repede la casa închiriată
pentru a amenaja spaţiul pentru joc. Jocul începea după ieşirea de la biserică.
Interesant este faptul că în timpul vecerniei jocul se sista, tot tineretul
mergând la biserică şi revenind după aceea. Iată un sat cu oameni care ştiu să
cinstească cele sfinte. Feciorii duceau la joc horincă. ,,Pântru bere, noi
fetele făceam câte un coloc mare, rotund, de grâu, apoi o oală de găluşte,
ducem coaste de porc nefierte şi făceam acolo tocană, o oală de 15 litri.
Atunci nu erau atâtea scoverze şi scofele cum sunt amu atâtea turte”. (Cotuţiu
Paraschiva).Era o serie de joc, la care participa tot satul. Apoi, după
Vecernie, rămâneau doar cei care aveau feciori şi fete. Seara se puneau mesele.
Pe mese se puneau colaci, sarmale şi tocana preparată de fete acolo, la bere,
pe soba gazdei.Pe când la Căianul Mic se băgau mesele, după ora 12 noaptea, la
Diug se scoteau, fiind joc şi voie bună. “Se făcea masa, se mânca, se dârlăia,
cânta şi se sta la mese. După aia se scoteau mesele şi se apucau la joc, băteau
în pinteni, învârteau fetele pe sub mână, Doamne ce fain era”. (Cotuţiu
Paraschiva).
Spre dimineaţă toată lumea era într-o veselie fără seamăn. Orchestra compusă dintr-un ceteraş la vioara I, un secund şi un contrabas sau primaşul, contralăul şi cordunaşul cântau toată noaptea de răsuna tot satul. A treia zi de Crăciun dimineaţa toate lumea era la biserică, unii mai adormiţi ca alţii, dar nu se concepea să lipsească de la slujbă. Şi a treia zi era joc, dar acum nu se mai numea bere spre deosebire de satele învecinate unde bere era numele tuturor jocurilor. La jocul de-a treia zi veneau şi lătureni din satele vecine. “Veneau lătureni cu căruţele, de a”ardeau” căruţele de fain ce erau. Veneau din Piatra, Mireş, Chiuza, Săsarm, Mogoşmort (Mogoşeni), Căian, Spermezeu.
Spre dimineaţă toată lumea era într-o veselie fără seamăn. Orchestra compusă dintr-un ceteraş la vioara I, un secund şi un contrabas sau primaşul, contralăul şi cordunaşul cântau toată noaptea de răsuna tot satul. A treia zi de Crăciun dimineaţa toate lumea era la biserică, unii mai adormiţi ca alţii, dar nu se concepea să lipsească de la slujbă. Şi a treia zi era joc, dar acum nu se mai numea bere spre deosebire de satele învecinate unde bere era numele tuturor jocurilor. La jocul de-a treia zi veneau şi lătureni din satele vecine. “Veneau lătureni cu căruţele, de a”ardeau” căruţele de fain ce erau. Veneau din Piatra, Mireş, Chiuza, Săsarm, Mogoşmort (Mogoşeni), Căian, Spermezeu.
Se spune că mai demult oamenii nu ştiau a
juca decât într-o partte şi se îmbătau
de cap. Ei au fost învăţaţi să joace de către Gavrilă Ţolca, care a fost dascăl
în Păltineasa şi Chiuza, dar de loc a fost din sat, unde a şi stat”. (Păltinean
Damian).În încheiere să vedem câteva din gândurile ţăranilor despre păstrarea
obiceiurilor din sat: “Eu am acasă doi păuni. Am făcut în trecut clopuri cu
păun. Acum nu mai am la cine să fac. Poate că sătenii nu-şi mai permit să-şi
facă haine ţărăneşti deoarece sunt scumpe. Oricum, portul încet încet dispare”
(Păltinean Damian). “Încă la noi mai păstrează portul bătrânii. Acum îi plin de lume de haine ţigăneşti, cei drept
mai uşor de întreţânut, şi care nu se murdăresc aşa de repede”(Haiduc
Sebastian). “Ce port popular? Copiii nu ştiu, în ziua de azi numai de blugi şi
de cum să se dezbrace mai tare, nu de
cum să se îmbrace mai fain. Nu se îmbracă în costum naţional nici la Paşti că
zâc că li ruşine. Oare ei nu ştiu că blugii îs izmenele noastre vopsite? Ce
mai, după moda de azi e sfârşitul lumii” (Haiduc Maria). “Dacă altădată ardea
satul de câţi feciori cu păun şi cu pieptare cu ciucuri erau în joc, amu nu mai
îs nici feciorii, nici jocul. Amu nu ştiu decât să deie din cap ca nebunii la
discotecă. Io când aud la radio un joc de-a lungu, un cântec fain, am nişte
emoţii mari şi de nu-mi vine să joc să nu văd lumea” (Cotuţiu Parascheva).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu